Inceputuri

Dacă, din întâmplare, la câteva decenii după anul 100, aţi fi traversat Europa şi Franţa, aţi fi simţit cu siguranţă un sentiment de surpriză faţă de haosul în care s-a instalat încet Occidentul. Prima cruciadă, Cruciada Populară, păstorită de către Petru Pustnicul, a antrenat o mulțime de nefericiţi care au pierit în masă înainte de a ajunge pe malul Pământului Sfânt.

Dislocată şi goală, Europa centrală se apără şi bine şi rău împotriva invaziilor Sarazinilor şi a Normanzilor. Într-o Franţă împărţită, luptele de influenţă dintre seniorii feudali împiedica realizarea unităţii, dorită de către Rege. Doar mânăstirile au rămas oaze de pace şi linişte. Peste mări, progresul Islamului, noua religie a lui Mohamed, reprezenta o ameninţare teribilă pentru Occident.

În timp ce prima cruciadă se dispersa în cele patru vânturi, armate feudale comandate de către Godefroy de Bouillon ajung la Ierusalim în iulie 1099. În calitate de Avocat al Sfântului Sepulcru, Godefroy de Bouillon creează acolo un regat latin şi alte state, cum ar fi Antiohia şi Tripoli.

Divizați și între ei, infidelii erau departe de a fi învinși. Ei hărțuiau și masacrau pelerinii care se lansau pe căi aventuroase spre Locurile Sfinte. Astfel că, în 1118, grupați în jurul lui Hugues de PAYENS, opt alți cavaleri, au decis să se dedice cauzei pelerinilor pierduți în Palestina. După un timp, regele din Ierusalim, Baudouin II le dă ca reședință o parte din grajdurile fostului Templu, de unde numele: Cavaleri ai Miliției Templului, sau Templieri.

Tronul lui Baudouin fiind fragil, regele din Ierusalim îl însărcinează pe Hugues de PAYENS sa meargă la Papa Honorius să pledeze în favoarea organizării unei noi cruciade. În 1128, are loc la Troia un important Consiliu, la care asista Bernard de CLAIRVAUX, fondator al mânăstirii care îi poartă numele şi de la care luminarea spirituală se răspândeşte în toata Franţa. În cadrul acestui Consiliu, Ordinul Templului a fost oficializat şi a primit prima Regulă (regularizare). În 1148, Papa Eugen III îi autorizează pe Templieri să poarte o cruce de culoare roşie, pe partea stânga a pelerinei albe. În ceea ce priveşte steagul Ordinului, aceasta va fi numit baussant (ou bausséant) şi va fi tăiat de sabie şi bani. Rapid, după mai multe călătorii, graţie inteligenţei şi abilităţii sale, Hugues de PAYENS îşi dezvoltă Ordinul şi redă un ideal cavaleriei.

Templul corespunde prin structurile şi scopurile sale, aspiraţiilor momentului: sărăcie, caritate, lupta contra celor infideli, forţă şi unitate în faţa haosului. Se mai adaugă şi o reţea de prietenii de fidelitate ceea ce face din acest călugăr-soldat un cetăţean al lumii, în faţa legii. Beneficiind de francize administrative, juridice, religioase, prin bunăvoinţa Romei, Ordinul Templului se dezvoltă în Orient şi Occident. Maeştrii care se succed vor construi castele şi comanderii. Protejate admirabil, comanderiile devin păzitoare de comori regale, senioriale şi monastice. Templierii sapă mine, construiesc forje, ferme şi manufacturi, deschid bănci, lansează pe mare o flotă care face comerţ departe de porturile de unde pleacă.

Pe lângă o viaţă temporală intensă şi fructuoasă, se dezvoltă o viaţă spirituală, hrănită cu rugăciuni, simbol şi căutare. De exemplu, numărul de trei conduce în viaţa zilnică şi anuală a acestor soldaţi-călugări: se împărtăşesc de trei ori pe an, dau de pomană de trei ori pe săptămână. Ţin trei mari sărbători: Sfânta Treime, Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfântul Ioan. Crăciunul şi Paştele erau considerate sărbători secundare. Mândrii de forţa lor morală şi economică, Templierii nu vor fi niciodată în mod real în serviciul regilor sau a papilor.

În Orient, ei nu au conlucrat ca să triumfe politica regală, sau romană ci pentru a servi înainte de toate măreţiei Ordinului. În Occident, nici seniorii, nici regii, nici Papa nu au putut suporta aceasta atitudine mult timp şi aceasta va fi una din cauzele pierderii lor. Se pare că Templierii au încercat sa pună capăt rivalităţii dintre creştini şi musulmani, pregătind sincretismul religiilor din Carte. Au încercat să atingă aici unul din misterele Ordinului, să realizeze o formă ecumenică de creştinism foarte largă, acceptabilă şi de către unii şi de către ceilalţi şi care să înglobeze într-un tot coerent, tendinţele cele mai diverse ale gândirii occidentale şi ale gândirilor orientale, în special islamice.

Această căutare a unităţii îi va conduce în consecinţă să îşi imagineze un nou tip de societate, ceea ce va bulversa viaţa din Evul Mediu. Presupunând ca Iisus a venit ca sa unească toţi oamenii, Templierii spuneau ca nu trebuie combătuţi alţi creştini şi că păgânii nu trebuie trataţi ca inamici. Sigur că au trebuit sa lupte împotriva lor, dar au şi dialogat, au încercat sa îi înţeleagă, fără a-şi pune în chestiune propria credinţă. Gardieni ai Pământului Sfânt, ei doreau un pământ unit, pentru oameni din toate religiile.

Poate că proiectul şi scopul lor a fost să pună la un loc puterea, bogăţia, forţa politică la cele mai înalte reflecţii filozofice. Această ambiţie stimulată de către o reuşită totală în toate domeniile, purta în ea germenii distrugerii sale. Dacă au fascinat oamenii secolului, seniorii, alte ordine cavalereşti, au provocat şi ostilitate.

  • în 1244, Ierusalimul cade în mâinile păgânilor şi armata este descompusă.
  • în 1291, prinderea Ioanei d’Arc marchează sfârşitul Statelor Latine de peste mări.

Templierii se retrag atunci către Cipru, Sicilia şi Franţa. Franţa, pe care nu au părăsit-o niciodată de fapt, o regăsesc la marginea unei prăpastii financiare. În 1306, răscoala cutremura străzile Parisului şi regele Filip cel Frumos este obligat să se pună pentru un timp sub protecţia Marelui Maestru, în fortificația Templului. Ambiţios, gelos, preocupat să conserve regalitatea, Filip cel Frumos, încurajat de consilierul sau NOGARET, visează să distrugă Ordinul şi să îi ia bogăţiile.

Regele îl are la mână pe Papa Clément V, ales cu susţinerea sa, la Conclavul de la Perouse din 1305 şi care, fiindu-i frică de siguranţa sa în Roma, se instalează la Avignon, în mijlocul unei curţi aproape exclusiv franceze. Clement V, slab şi ezitant, îl lasă pe Filip cel Frumos şi pe miniştrii săi să pregătească maşinăria care va distruge Ordinul Templului.

În 13 octombrie 1307, după directivele lui NOGARET, trimise în secret ofiţerilor regali, Templierii din Franţa se lasă arestaţi fără rezistenţă şi aruncaţi în temniţă, nevenindu-le să creadă ce li se întâmplă. Încep procesele pe care le cunoaştem, cu torturi, mărturisiri, retractări, acuzaţii din cele mai monstruoase.

Sângele şi scuipatul murdăresc albul mantiei acestor călugări-soldaţi care traversau odată, în galopul cailor, provinciile din Regatul Franţei sau, din comanderie în comanderie, din castel în castel, şi puneau bazele unei vieţi şi a unei societăţi noi, imaginată la umbra dealurilor din Ierusalim.

Comportamentul unora a permis fondarea de acuzaţii, pentru că în timp, odată cu lărgirea recrutării, anumiţi membri ai Ordinului s-au îndepărtat de la regulile severe de la început şi instaurate la fondare. Şi dacă această relaxare a doctrinei şi a moralei au slăbit structurile templiere, Ordinul rămânea totuşi o sursă autentică a unei schimbări pe care acea epocă nu o putea suporta.

La 3 aprilie 1312, prin bula „Vox in Excelsis” Clément V, fără a-l condamna, pronunţă suspendarea modo provisionis a Ordinului Templului, aşteptând convocarea unui consiliu care nu a mai avut loc niciodată. Doi ani mai târziu, la 18 martie 1314, din ordinul regelui Filip cel Frumos, Jacques de MOLAY, ultimul Mare Maestru al Ordinului, moare pe rug pe Insula Evreilor (Insula Saint Louis) la Paris.

Dar în acea seară tragică de mai 1314, doar învelişul extern al Templului este redus la cenuşă. Doar oamenii au ars iar flăcările care s-au consumat nu au distrus ceea ce purtau în ei, Spiritul Ordinului, mesajul său de armonie şi echilibru care a rămas peste timp.